“Veronica” (VI)

Mătuşa ei nu mai dădea semne că ar vrea sa plece din oraş o vreme. Lucrurile se aranjaseră oarecum, dar ea nu vorbise deloc cu Tudor. La şcoală el o evita, la ore nici nu se mai uita la ea. Parcă ar fi fost invizibilă pentru el. O durea. Se întreba cât de mult ţinuse la ea dacă a uitat-o atât de repede. Începea să dea dreptate mătuşii ei şi asta o enerva. Nu voia să creadă, dar comportamentul lui nu lăsa loc de alte intepretări. Până într-o zi când s-au întâlnit întâmplător la o expozitie. El a văzut-o de departe şi a venit în fugă la ea luând-o în braţe. Ea s-a smuls violent şi s-a uitat urât la el.
- Veronica! Mă bucur atât de mult să te văd. Nu te-ai schimbat deloc.
- Tudor, m-ai văzut săptămânal la şcoală, la ore şi pe culoare. Nu e de parcă nu ne-am văzut de mult.
- Eşti supărată… şi ai dreptate să fii. Dar nu am putut să fac nimic. Gata! Sunt aici, şopti el, mângâindu-i părul. Dar ce e cu tine la o expoziţie? Tu nu prea mergeai…
- Da, ştiu. Numai că… nu mai suportam să stau în casă. Mă mir că m-a lăsat mătuşa să ies… şi culmea! Nu m-a întrebat unde mă duc. Nu aş fi ştiut să-i zic altceva şi dacă i-aş fi spus de expozitie cine ştie la ce s-ar fi gandit. Nu pot să cred că eşti aici, oftă ea, că te vad.
- Mai pleci?
- Unde sa plec? se încruntă ea.
- Mătuşa ta voia să plecaţi din oraş…
- Ah! Nu mi-a mai zis nimic. Chiar nimic. Uneori mă tem că o să-i vină într-o zi ideea să ne mutăm şi nu o să mai pot face nimic.
- Veronica, eu nu pot să mai trăiesc aşa… Mi-e foarte dor de tine… După ce o să pleci, iar nu o să te mai văd. La şcoala simt că înnebunesc. Când treci pe lângă mine şi îţi simt parfumul, îmi vine să te strâng tare de tot în braţe. Viaţa mea nu are niciun sens. Am atâta nevoie de tine!
Avea o privire rugătoare. Veronica se strânse lângă el şi-l îmbrăţişă. Uitară şi de tablouri, şi de lumea din jur. Când au ieşit s-au dus în parc. Nu mai conta dacă îi vedea cineva, important era să fie împreună. Spre norocul lor nu i-a văzut nimeni.
- Veronica, ştii că eu nu am habar ce vârstă ai?
- Ai dreptate… am uitat complet, râse ea.
Apoi, cu ochii sclipind, îi vorbi plină de entuziasm.
- Tudor, eu luna viitoare împlinesc 18 ani. Îţi dai seama ?
- Hmm, eşti taur. Ba nu, gemeni!
- Lasă asta! Voi fi majoră! Nu vor mai avea ce să-ţi reproşeze.
- Într-adevăr! zise el, sărutând-o. Dar nu o să fie chiar atât de bine. Crezi că majoratul tău o să ne ajute cu ceva? Singura soluţie ar fi să te iau cu mine.
Veronica scoase un suspin uşor de bucurie, dar Tudor rămase pe ganduri. Apoi, privind-o, cu acea atenţie care pe ea o înmuia de tot, o întrebă:
- Veronica, ascultă-mă! Ai veni cu mine? Ai… fugi cu mine?
- Să fug cu tine? De ce sa fug? O să am drept de decizie asupra vieţii mele…nu o să fie nevoie să fug.

By Adriana V.

Ce ne-a plăcut… melodii, filme, piese de teatru, fotografii, “flori, fete, băieţi” :)

Încep eu: mi-a plăcut foarte mult (încă de astă-vară) melodia Oliviei Ruiz: Belle à en crever.

Vă adaug şi versurile:

Je voudrais juste une fois
Caresser ta peau blanche
La faire glisser entre mes doigts
De ta nuque jusqu’à tes hanches
Je n’ai pas pu quitter mes draps, ce matin
J’avais la sensation de ton corps sur le mien

Je suis là, lasse de t’effleurer
Tu me donnes beaucoup mais ce n’est pas assez
Je ferai pousser des fleurs dans mes cheveux
Je me ferai belle à t’en crever les yeux

Je poserai sur ma bouche
L’effluve d’un baiser
D’un tout petit oiseau-mouche
Pour que tu cherches à l’attraper
Dans la lumière, j’ai le droit de tout tenter
Pour que cette chanson ne s’arrête jamais

Sans en venir aux mains
Sans avenir certain
Chute sur mes reins
Planche sur mes seins
Tel un chat
Blottis-toi

Je suis là, lasse de t’effleurer
Là, lasse de t’effleurer…

Vă aştept pe voi, să spuneţi ce vă place. Orice.

“Veronica” (V)

Dacă el ar fi vrut într-adevăr să-şi bată joc de Veronica, nu i-ar fi fost greu, pentru că îşi dădea seama de slăbiciunea ei. Dar o iubea atât de mult! Ar fi stat tot timpul în preajma ei. Nici nu era nevoie ca ea să tie că e acolo. Doar să o privească. Să-i observe gesturile, trăsăturile, mâna care traversa nervoasă pânza, ochii atenţi şi totodată pierduţi. Voia să o protejeze, să aibă grijă de ea cum ai de un copil. Era fascinat de gingăşia ei, de dragostea pentru pictură care mergea dincolo de orice, dar în acelaşi timp îl mira forţa ei sufletească, pe care o ascundea de el. Ştia că ea se teme de el, dar şi lui îi era frică de ea pentru că nu ştia cât timp o să mai reziste să nu o ia de gât şi să o sărute. Deşi la vârsta lui ar fi fost normal să aibă o soţie sau o iubită, era singur. El nu era însă nici crai, nici misterios, dar nu mai vedea femeile din jurul lui. Sau le vedea, dar erau doar “oameni”, nu erau suflete, erau doar trupurile lor. El nu a văzut-o pe Veronica femeia sau copilul, el a văzut în Veronica sufletul, care asemeni cu al lui, striga după ajutor. Ieşeau tot mai des împreună şi vorbeau despre multe lucruri. Unele importante, care îi frămantau zi de zi, altele mărunte, doar ca să-şi audă glasurile. Erau încântaţi de câte noutăţi pot afla unul despre celalalt, câte trăsături pe care nu le cunoşteau, gesturi pe care nu le observaseră.
- Veronica, dacă ai fi o floare, ştii ce ai fi?
- Nu, zâmbi ea.
- Ai fi o brânduşă, îi zise el şi îi sărută fruntea.
- De ce brânduşă?
- Pentru că parfumul tău îmi aminteşte de grădina bunicii şi pentru că ai nuanţe de violet în ochi.
Ea se cuibări în braţele lui şi îi răspunse cu un zâmbet amar:
- Nu mi-ar plăcea să fiu floare.
- De ce?
- Pentru că primului om căruia i-ar plăcea de mine m-ar rupe şi m-ar omorî.
- Te-ar pune într-o glastră şi te-ar îngriji.
- Da, dar tot m-aş usca mai repede decât dacă aş fi fost lăsată în pământ.
- Chiar atât de frică îţi e de moarte, Veronica?
- Nu cred că mi-e frică să mor eu… mi-e frică să nu moară cineva pe care-l iubesc.
- Nu cred că ai de ce să îţi faci griji. Mătuşa ta e încă tânără şi pictura o să trăiască mereu.
- Tudor, tu nu înţelegi? Oricât de mult aş iubi pictura…şi pe mătuşa mea, nu mi-ar fi de ajuns. Sau mi-ar fi fost de ajuns… înainte să te cunosc pe tine. Dacă ai muri tu, aş lua-o razna, nu cred că aş şti să trăiesc… fără tine.
Veronica îşi plecă fruntea, pentru ca el să nu-i vadă ochii înlăcrimaţi. El o ridică de bărbie, o sărută încet, în timp ce-i simţi parfumul dulce, şi apoi o îmbrăţişă.
- Eu mai am de trăit. Nu te teme. Dacă te-ai putea vedea cum te văd eu! Eşti şi mai frumoasă când plângi…
- Nu mai vreau să plâng. Am plâns destul până acum.

By Adriana

Să visăm împreună

Sper ca acest mijloc de comunicare a informaţiei să ii ajute pe cât mai mulţi oameni să facă o călătorie, poate cea mai grea din viaţa lor: călătoria autodescoperirii şi a autoînţelegerii. Să citim, să scriem, să visăm împreună, să ne bucurăm de lucrurile simple, dar şi de cele complicate, să credem în ceea ce dorim, să fim liberi, să iubim… Să fim toleranţi, să avem ochi să vedem şi urechi să auzim, suflet şi minte să simţim şi să acceptăm. Să alungăm urâtul şi să ne bucurăm de frumos. Să fim noi înşine şi mai mult decât atât: să ajungem ceea ce am visat dintotdeauna să fim.

Ecografii cu MJ, şolduri lipsă şi feţe pictate

* Mare ţi-e grădina, Doamne! Chipul lui Michael Jackson ar fi apărut într-o ecografie a unei femei gravide din Marea Britanie (potrivit The Telegraph). Imaginea e cât se poate de neconcludentă şi de neasemănătoare cu vedeta, dar, dacă dorim, putem să vedem în ea orice, de exemplu pe Chuckie, dacă tot vrem să avem întâlniri de gradul trei. Sau pe fiul mai mic al lui Frankenstein. Eu văd în ecografia aceea un extraterestru mic, mic, care îi şopteşte viitoarei mămici: du-te la orele de biologie şi de fizică, mami, să nu mai ai astfel de vedenii! http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/howaboutthat/6605262/Michael-Jacksons-face-on-baby-scan.html

* Tot vedete – idolii la care unii se închină. Hai să vedem cum se fabrică o vedetă. Nu, nu cum devii una, ci cum îţi cultivi imaginea, apelând la falsuri, şi cum se întorc ele împotriva ta. Demi Moore apare fără o bucată de şold pe coperta revistei W (pe luna decembrie). Ups! Ce i s-a întâmplat? Nimic, decât că fotograful care îi retuşase imaginea (a se citi care i-o modificase radical) i-a “lucrat”-o prea mult în încercarea de a o transforma într-o silfidă. Rezultatul: a lăsat-o fără o bucăţică de picior! Cum a ajuns imaginea pe copertă şi dacă responsabilii mai sunt angajaţii revistei… deocamdată nu se ştie. Ori cineva din revistă avea un cui împotriva actriţei şi şi-a asumat riscurile, ori fotograful a fost incredibil de zăpăcit. Mai multe despre retuşuri şi aranjamente aici.

* Rezultatele sunt superbe: impulsul care l-a determinat să ajungă la aşa ceva este la limita patologicului. Un american îşi vopseşte în fiecare zi chipul (ne întoarcem la chipuri!), dar nu în culorile vreunui trib, ca să-i amuze pe cei mici sau la modul diletant. Omul, pe nume James Kuhn, este un artist, iar picturile lui, realizate pe propria faţă, sunt, cred eu, opere de artă. Mai nelămurită sunt în ceea ce priveşte psihicul său, dar ştim cu toţii că nebunia şi geniul se învecinează. Ia vedeţi şi spuneţi-mi ce părere aveţi http://www.youtube.com/profile?user=bibleartwork#g/u