Untitled story – prima parte

Dragii mei,

Incep aici publicarea unui material pe care l-am primit cu multa-multa vreme in urma, dar autoarea lui ma va ierta cu siguranta pentru intarziere, deoarece stie care este motivul ei – nasterea baietelului meu, care ne-a facut un progam strict timp de un an de zile. Acum, incetul cu incetul, pot reveni la vechile „obiceiuri”, asa ca… Astazi fac publica prima parte dintr-un material trimis de Adriana Vasile, care anul acesta a treecut examenul de bacalureat cu brio. Felicitari, Adriana, si la cat mai multe texte si melodii frumoase!

– Nu sunt un copil. Poate sunt handicapat, dar pot încă să merg.

– Nu eşti handicapat.

„În schimb eşti un mare prost dacă îţi închipui că dau doi bani pe <handicapul> tău.”

– Şi de ce ziceai că ai venit după mine…? Bănuiesc că aveai lucruri mai bune de făcut…

„Ca să te văd.”

– Nu-ţi face griji pentru mine. Mama ta m-a rugat să te scot la plimbare.

„Awch!”

– Da’ ce, măi, eu sunt câine?

– Iartă-mă…am…

„Nici el nu mă ajută deloc!”

Cati continua să fie stânjenită. De obicei el o aducea mereu în starea aceea de fâstâceală, dar ea dădea constant vina pe privirea lui flegmatică şi uşor ironică. Totuşi,  dacă el orbise nu mai avea niciun motiv să se poarte aşa. În afară de unul.

– Ai mai fost la cursuri? o întrebă Mihai.

– Da, răspunse ea timid. Ştiu ce părere ai despre Gavrilă, dar am avut nevoie de bani şi el organizează spectacolele.

– Părerea mea contează prea puţin. Ţi-am explicat că nu vă face niciun serviciu, de fapt singura persoană pe care o ajută cu adevărat este el însuşi. N-ai vrut însă să mă asculţi, dar pe viitor îmi vei da dreptate.

– Acum tu mă tratezi ca pe un copil, zâmbi ea.

– Aveai senzaţia că eşti altceva?

S-a oprit la timp ca să nu-i arunce în faţă: „Eşti atât de orb!”. Era, dar fusese orb şi înainte să-şi piardă vederea. Toate replicile ei înţepătoare şi răutăcioase nu aveau decât un scop, să-i ascundă lui ceva ce oricum nu ar fi descoperit singur.

– Bine că eşti tu matur! îl tachină ea.

– Aici nu e vorba de a fi sau nu matur, ci de cum alegi să priveşti realitatea. Tu o faci ca un copil. Şi eşti probabil mai câştigată, adăugă el după o clipă de gândire.

Seriozitatea lui o descumpănea. Reluă, nesigură:

– Ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut?

– Văzut? întrebă el ridicând o sprânceană. Sincer…nu-mi aduc aminte ultima oară când ne-am văzut.

– Am greşit din obişnuinţă. Ştii ce voiam să zic…

– Evident că ştiu, o linişti el. Am trăit ca un moş decrepit sau ca un copil nou-născut. Nu sunt în stare să fac nimic singur. Altădată ţi-aş fi spus că l-am bătut pe taică-miu la şah, că am citit, că am…desenat.

– Dar ţi s-ar putea citi…

„Ţi-aş putea citi”, traducea gândul ei.

– Exact precum le citeşti ălora mici. Nu, aia nu mai e lectură. Te-ai mirat mai devreme că te „tratam ca pe un copil” – simulă el vocea ei – dar nu faci decât să-mi justifici atitudinea.

Cati îşi simţea ochii inundaţi de lacrimi calde, dar n-ar fi vrut să-i dea satisfacţie nici în ruptul capului. Se stăpâni, gândind cu jenă că orbirea lui avea şi unele avantaje, şi continuă, ingorându-i răspunsul:

– Poţi încă să cânţi. Ca să prinzi acordurile, nu ai nevoie de ochi.

– Ţi-am luat-o înainte, măi. Păi credeai că am nevoie de Gavrilă să mă înveţe el?

Şi pentru prima oară îi văzu chipul relaxându-se, luminat de un surâs.

– Am şi compus ceva. Nu e finalizat, mai am de lucru cu nişte terţe, dar frate-meu a zis că-i o bucată reuşită.

– Ce frumos că ştii să compui! Mie nu-mi iese deloc.

Ba da, îi ieşise, dar realizase de mult că pe Mihai nu trebuia să-l impresionezi cu ceva, ci să te laşi impresionată de ce a făcut el. Discuţiile în contradictoriu se terminau de cele mai multe ori prost. El rămânea calm, distant, rece şi ironic, iar ea enervată de calmul lui renunţa, învinsă şi rănită.

– Să ştii că nu e greu, ţi-aş putea arăta…dacă chiar vrei. Sau mai bine vorbeşti cu frati-miu. Te învaţă el; că doar n-o să-ţi arate Gavrilă, continuă în batjocură.

„Să ştii că frati-tu şi compusul sunt ultima mea grijă…” Oftă. „Poţi fi mai pămpălău de atât?”

– Te plictisesc, rosti el incolor, auzindu-i oftatul. Putem să mergem…m-ai plimbat destul pentru azi.

Cum comentează Hitler Bacul românesc 2011

Ca să mai și râdem și să ne destindem spiritele după atâta încordare și stres, că, de, ”profesorii ne-au urmărit ca niște vulturi”, după cum se exprima un licean ce a ”picat” Bac-ul de anul acesta, vă propun un filmuleț amuzant, în care Hitler comentează desfășurarea acestui examen, precum și viitorul luminos ce-i așteaptă pe toți românii. Enjoy! 🙂

O poezie frumoasă pentru voi

O poezie de Nichita Stănescu, pe model eminescian: ”Lună în câmp”.

Lună în câmp – Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Oribil, oribil, oribil. Guvernanți incompetenți, să vă fie rușine!

Îmi este rușine că sunt profesor. În țara asta de doi lei, numită România. Îmi este rușine că mi-am tocit coatele prin Facultatea de Litere timp de patru ani (obținând o dublă specializare), că am mai stat un an pe la master și încă trei pe la doctorat (n-aveam ce face acasă, nu-i așa?), ca să devin… – ce? Profesor cu salariu de gunoier! N-am absolut nimic cu gunoierii, practică o meserie ca oricare alta, ba poate o meserie mult mai folositoare decât altele, dar, totuși, ca să fii gunoier nu trebuie să faci o facultate! Poftim, rectific: profesor cu un salariu de mizerie!

Prin ce diferă competențele, abilitățile și deprinderile mele de cele ale unui absolvent de ASE, Politehnică sau Drept? Nu ne-am tocit coatele în egală măsură? Nu ne-am dus toți la cursuri, seminare, ateliere și laboratoare? Nu ne-am luat toți examenele la timp, fără restanțe? Nu am înghețat toți în aceleași biblioteci? Nu am obținut toți, pe drept, burse de studiu sau de merit?

Și atunci de ce, când terminăm facultățile și ne angajăm, la stat sau în sistemul privat, apar discrepanțele astea uriașe? De ce un absolvent de ASE sau de Poli are un salariu de 3-5000 de lei, iar un absolvent de Litere care alege să fie profesor (la stat sau la privat, oricum nu e o mare diferență), pentru că asta îi place și pentru că asta vrea să facă, este plătit cu salariul mizerabil de… 660 de lei (ca debutant)??? Iar apoi, după zece ani vechime, având gradul al doilea sau gradul întâi, nu câștigă decât maximum 805 sau 1100 de lei???!!!

1100 de lei??? Gândiți-vă! Ce să faci cu ei mai repede? Nici nu știi, să-ți iei geanta cu cristale Swarovski, să te duci în concediu în Germania sau în Marea Britanie sau să îi cumperi copilului ultimul răcnet în materie de jocuri și joculețe pe calculator???

Rușine, rușine, rușine!!! Nu pot să scriu acest cuvânt atât de mult pe cât mi-aș dori: RUȘINE! Să vă fie rușine, guvernanți incompetenți, care aduceți țara în marginea prăpastiei, promovând analfabetismul și creându-vă o masă de manevră prin îndobitocirea generațiilor tinere!

Vă imaginați că vor rămâne profesorii în sistem pentru aceste salarii mizerabile, ca să facă apostolat și să moară de foame? De fapt, asta vă doriți: să plece toți oamenii competenți și pasionați de meseria asta, să vină alții în locul lor, fără niciun pic de profesionalism, care să-și tembelizeze elevii prin prostia și ignoranța de care vor da dovadă!

E mult mai ușor să-i convingi să voteze cu cine trebuie pe cei cărora supremul nivel de cultură li se pare o manea, suprema desfătare li se pare plimbarea prin parc asezonată cu un covor de coji de semințe, care nu știu cine a fost Nichita Stănescu, care scriu ”segvență”, în loc de ”secvență”, și ”I. Brăileanu”, în loc de ”Ibrăileanu”!!!

Când mi-am ales meseria asta, am plecat de la privat la stat, pentru că mă săturasem de rapacitatea și de lipsa de demnitate a patronilor. Voi pleca din sistemul de învățământ dezamăgită nu de colegi sau de elevi, nu de dotarea materială, nu de relația cu părinții sau ”comunitatea”, ci scârbită de planul monstruos, pe termen lung, pe care guvernanții doresc să îl aplice până în pânzele albe: tâmpirea națiunii prin remunerarea mizerabilă a dascălilor, care vor fi implicit forțați să abandoneze lupta, pentru că, pe lângă pasiune și hrană spirituală, ne mai trebuie, dintr-o mare nefericire, și hrană concretă, materială.

Cel mai greu îmi va fi să mă despart de elevii mei. Sper să mă înțeleagă.

Citiți aici despre sursa indignării mele: http://www.adevarul.ro/actualitate/social/profesori-sindicate-FSLI-salarii-scadere_0_479352538.html.

O poezie frumoasă pentru voi. Sunteți în gândurile mele.

O poezie frumoasă pentru voi. Sunteți în gândurile mele. Și veți fi mereu. Să fiți fericiți și la fel de tineri ca acum! 🙂

Vasile Voiculescu – Sonet CLXXIII

CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi fără cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratul spirit, urgie, le consumă
Îşi cată-n noi duh geamăn…şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui pentru petrecere o rochie de bricate
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.

Sâmbătă, 19 februarie 1955

Previous Older Entries