”Câteva picături limpezi de ceară se scurg de pe corpul lumânării, lângă foile de hârtie de pe birou. Flacăra pâlpâie încet, lumina se face mai mică… Noaptea care s-a lăsat de mult afară pune acum stăpânire pe colţurile mai îndepărtate ale camerei. Privesc ceasul de perete. Hmm… umbrele mişcătoare ale celor două ace îmi joacă feste. Oare cât este ora?
O frenezie de note muzicale îmi inunda auzul şi mintea. Muzica… Un imens ansamblu de pasiune, fericire, libertate, într-un cuvânt “arta”. Arta este probabil cel mai simplu mod de a te detaşa de monotonia zilnică, precum şi un bun prilej de a-ţi reaminti clipele bune sau mai puţin bune.
O noapte rece şi totuşi atât de caldă. Răsfoiesc destul de blândă paginile jurnalului, căci fireşte nu vreau sa trezesc din somn amintirile sau cu atât mai puţin să le gâdil. Pagină cu pagină, recitesc şi parcă văd atâtea amintiri, ce au fost demult imprimate doar în acest caiet. Zâmbesc… Un lucru minunat! Este incredibil cum reuşesc să simt cu aceeaşi emoţie momentele cele mai comice şi interesante din viaţa mea.
De parcă ieri, schiţând ceva ce părea a fi natură moartă, am întâlnit o gărgăriţă simpatică, ce s-a integrat perfect în tabloul meu, fiind un minuscul punct de culoare și gingăşie, care dinamiza acel contur. Sau cum pot uita peripeţiile (prin care am trecut cu brio) din perioada în care eram o şcolăriţă de pe băncile şcolii generale?… Mirific…
Aprofundez şi descopăr o pagină dedicată unei zile recente din viața mea de licean. Într-o frumoasă zi de aprilie, zi în care soarele nu înceta să ne zâmbească, noi, elevii Colegiului Economic “Virgil Madgearu”, ne-am decis să pornim într-o promenadă.
Alături de stimaţii noştri domni profesori, am petrecut o după-amiază primăvăratecă la Palatul Mogoşoaia. Drumul până acolo a fost lipsit de evenimente neplăcute. Am avut aproape cei mai buni prieteni ai mei. Am reuşit totodată să mai “scăpăm” din mediul şcolar, să mai glumim, să mai uităm de griji.
Odată ajunşi acolo, am intrat curioşi pe portile palatului. Era o linişte de nedescris! Deşi poate sună ca un clișeu, iţi puteai auzi gândurile. Trăgeai aer in piept, simţeai cum natura înconjurătoare te copleşea. Copacii îmbrăcau o minunată rochie de frunze verzi, iar ramurile parcă infăţişau mâini ce ne urau bun-venit. Te puteai aşeza pe iarba deasă şi un trandafir de culoarea roşie-sângerie îţi “cânta” prin simplul fapt că îşi deschidea petalele…
Chiar aş vrea să cred că acel fluture multicolor ne zâmbea! Apăruse atât de vesel in faţa noastră, încât am bufnit în râs! Am considerat de cuviinţă că cel mai potrivit mod de a împărtaşi aceste clipe magice cu ceilalţi ar fi să fotografiem întregul colectiv. Nu îmi sunt suficiente rândurile să descriu fiecare colţişor explorat şi fotografiat din întreaga curte a palatului.
Alături de natura covârşitoare, se aflau clădirile propriu-zise ale palatului. Zidurile sculptate, de culoare gălbuie, îţi reaminteau de vremurile secolelor trecute, dovada fiind stilul enigmatic al structurilor ce întruchipau lei și nu numai. Aş minţi dacă aş spune că nu am stat să analizăm şi fiecare treaptă a scărilor, ce duceau spre lac! Ne aşezaserăm pe una din treptele apropiate lacului, admirând valurile tremurânde. Era un moment calm, simţeai cum te pierdeai in vâltoarea melancoliei şi spre surprinderea mea, au fost chiar câteva secunde în care zâmbetele s-au risipit…
Într-un final, am păşit in spatele zidurilor, unde se afla un real punct istoric, brăzdat de câteva mozaicuri şi picturi pe pèreți. Ferestrele erau uimitoare, create special pentru a menţine contactul cu natura, fiind dintr-o singură bucată, dispuse pe întregul perete. Şemineele găzduiau ulcioare din lut, gravate sau pictate cu diferite motive florale sau abstracte. Camerele erau înalte şi, ca dovadă a existenţei familei Brâncoveanu în acel palat, întâlneai portrete “vii”.
După o scurtă sesiune de fotografii împreună cu dezbaterile serioase, legate de istorie, desfăşurate evident de noi, ”mari filosofi şi critici de artă”, am pătruns într-una din camerele palatului. Spaţiul amenajat cu scaune suficiente pentu noi urma să fie locul unde s-a realizat un concurs de muzică simfonică, bazat pe instrumentele de suflat, clarinet si fagot. Separat de zona elevilor şi a domnilor profesori, se afla juriul care avea sarcina de urmări cu atenţie prestaţia concurenţilor. Entuziaşti, ne-am aşezat şi am ascultat primul participant care ne-a încântat urechile, interpretând două melodii la fagot. Un lucru important de precizat este că toţi cei şase concurenţi au fost acompaniaţi de o talentată doamnă care mângâia clapele unui pian.
Datoria noastră era să acordăm voturi pentru acel participant care ne-a surprins cel mai mult. Acele două ore în care am ascultat melodiile cântate au fost feerice. Liniştea a cuprins încăperea şi puteai intra in transă, gândindu-te cum toate notele muzicale se combinau armonios, rezultând ceea ce se numeşte “simfonie”.
Voturile majoritare au fost acordate unui tânăr talentat. În sală răsunau aplauzele, iar el, cu o modestie sinceră, ne-a mulțumit, pe faţa lui citindu-se bucuria și emoţia.
După acest concert, ne-am strâns într-un singur grup şi, cu ajutorul unui ghid, am vizitat aproape toate odăile palatului. Am fost surprinşi să aflăm de legendele familiei Brâncoveanu, legate de sala în care se servea cina sau de faptul că familia Bibescu s-a ocupat de renovarea palatului. Am putut admira zestrea familei, vasele şi covoarele, realizate cu o migală deosebită, reprezentând flori. În prezent, Palatul Mogoşoaia adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească.
Am încheiat ocolul palatului bucuroşi și impresionaţi. Am profitat şi ne-am aşezat pe băncile din interiorul curții, savurând fiecare câte o gustare, împărţind opinii, impresii. Deşi am fi vrut să ne petrecem toată ziua acolo, ne-am îndreptat spre autocarele şi microbuzele care ne aşteptau cu “motoarele pornite”. În drum spre Bucureşti, colegii priveau spre fereastră, cu o dorinţă puternică de a se reîntoarce şi apoi adormeau.
Personal, consider că această plimbare a fost una agreabilă. Am petrecut mai mult timp cu prietenii mei, am învăţat lucruri noi legate de acest tezaur romanesc și, cel mai important, am reuşit să mai adaug o amintire în sufletul meu.
Citesc ultimele rânduri şi zâmbesc. Am toate motivele, deoarece cu ajutorul vechiului jurnal, mi-am regăsit amintirile. Doar colţurile puţin îndoite şi nuanţa uşor gălbuie – ca de frunze veştejite – a hârtiilor, trădează timpul care s-a scurs de când…
Amintirea scurtă ca o părere, dar care avusese totuşi puterea de a mă înduioşa până la lacrimi, trecuse ca o adiere. Deschid ochii întristată. Îmi ia puţin timp să mă obişnuiesc din nou cu umbrele prezentului, care joacă pe pereţii odăii, la lumina lumânării. Este noapte afară, iar pe perete, acele ceasului îmi joacă feste…
Lumânarea pâlpâie din nou, gata să se stingă…”
Maria Trifu, clasa a IX-a H
mai 2010
Colocvii's Blog 